Unirea celor două Principate, Țara Românească și Moldova, s-a realizat în contextul ,,Războiului Crimeii”, care a fost un conflict armat între Imperiul Rus, pe de o parte și alianța constituită din Regatul Unit al Marii Britanii, cel de al doilea Imperiu Francez, Regatul Sardiniei și Imperiul Otoman.
Etapa premergătoare a războiului balcanic a fost ocuparea Principatelor Române de către Rusia (1853), iar șase ani mai târziu, odată cu retragerea trupelor rusești din Principate s-a putut înfăptui dorința locuitorilor de pe aceste meleaguri de a avea un domnitor comun în ambele state. În urma ,,Războiului Crimeii” și ,,Tratatului de la Paris” din 1856, Rusia pierdea controlul asupra Dunării, era obligată să renunțe la pretenția de protecție a creștinilor ortodocși din Imperiul Otoman și nu mai avea nicio influență asupra Principatelor Române.
Tratatul de la Paris stipula înlocuirea protectoratului rus cu garanția colectivă a marilor puteri asupra Principatelor, iar pe lângă acest lucru, Congresul de Pace a reorganizat adunările ad-hoc din Moldova și Valahia, precizând ca numărul divanului ad-hoc din Moldova să fie constituit din 85 de deputați, aleși în cinci colegii.
Ingeniozitatea alegătorilor vremii (membrii ad-hoc ai ambelor Principate), care au profitat de greșeala generată de frazeologia timpului de a alege doi domnitori în ambele state, actul neprecizând că aceeași persoană nu poate să participe simultan la alegerea celor două țări a făcut posibilă Unirea dintre cele două Principate Române, alegându-l în unanimitate pe Alexandru Ioan Cuza ca domnitor al Moldovei pe data de 5 ianuarie 1859, iar pe data de 24 ianuarie același participant a fost ales în Valahia, de către divanul ad-hoc.
După ce a fost ales domnitor în ambele state, Alexandru Ioan Cuza a susținut o intensă activitate politică și diplomatică, care prevedea recunoașterea Unirii celor două Principate de către Imperiul Otoman și Puterile Garante, iar mai apoi s-a ocupat de înfăptuirea unității constituționale și administrative a statelor nou unificate. Două dintre cele mai importante reforme introduse de către domnitor au fost ,,Secularizarea averilor mănăstirești” și ,,Reforma agrară”.
Legea secularizării averilor mănăstirești presupunea trecerea averii anumitor Biserici și Mănăstiri în proprietatea statului (Bisericile și Mănăstirile care dispuneau de o avere mai mare) pentru ca noul stat unificat să se poată dezvolta uniform. Următoarea reformă principală introdusă de către domnitor a fost ,,reforma agrară” care avea să fie implementată complet în anul 1865, iar o bună parte a țărănimii a beneficiat de achiziționarea unor noi pământuri, ceea ce a înlăturat servituțile și relațiile feudale, dezvoltând capitalismul. Datorită acestei legi, statul a beneficiat de una dintre cele mai importante dezvoltări ale secolului al XIX-lea.
Influența domnitorului ales în ambele Principate a dus la dezvoltarea administrației statului, prin reformele implementate de către acesta.
Sursă foto: Historia